"Mihai Viteazul" de A. E. Carrier - Belleuse (1874)

A doua comanda oficiala de sculptura de for public facuta de statul roman dupa cea atipica a statuii “Libertatii” de Rosenthal, s-a declansat intr-un moment in care nu exista inca o scoala de sculptura nationala. Era vorba despre “Mihai Viteazul”, prima ecvestra destinata unui oras din Romania, in mod cuvenit Capitalei.

Dezbatuta la sfarsitul anului 1865 de Primaria Bucurestiului, ideea statuii nu mai era ca la 1848 un gest izolat, ci se integra unei viziuni de perspectiva politica ampla, ca si efortului de transformare urbanistica a centrului Capitalei. Artere de circulatie si piete — un tip nou de spatiu urban la noi — se cereau marcate prin statui menite sa infrumuseteze si sa educe, ca in Occident. Emblematica pentru idealurile de unire si independenta nationala, consolidata si transformata in mit, figura lui Mihai Viteazul era, la 1865, cea mai potrivita spre a deveni statuia identitatii nationale. Optiunea pentru o sculptura ecvestra, formula cea mai eleganta de monument in traditia occidentala, era, de asemenea, un omagiu adus figurii simbolice a domnitorului.

Realizarea unei statui ecvestre este inclusa in conventia incheiata la 2 decembrie 1865, privind concesionarea din partea primariei Bucuresti, catre antreprenorul francez Alexis Godillot (1816-1893), a unor lucrari edilitare de amploare vizand modernizarea Capitalei. Este vorba despre amenajarea unor „marseuri" si dotarea lor cu hale din structuri metalice, ca si Gradinii Episcopiei Ramnicului, drept gradina publica. Conventia mai prevedea construirea unui abator si igienizarea zonei din jur, executarea trotuarelor in zonele vizate de lucrari, toate urmand a fi concepute „dupa modelul de la Paris", recent realizat si acolo. In finalul documentului semnat de cei doi parteneri, se mentiona propunerea ca lucrarile sa fie infrumusetate de concesionar cu o statuie, partea franceza indicand formula unei ecvestre, pentru care si indica un amplasament: “....asupra propositiunii ce s-a facut D-lui Godillot de a infrumuseta aceste constructiuni cu vreo statua, D-lui a oferit a stabili o statua equestra intre cele doua hale ce se va aseza pe pietele Ghica si 24 lanuarie." O prima oferta depusa de Alexis Godillot, pentru aceste lucrari, la 24 noiembrie 1865, nu mentiona problema statuii.

Alexis Godillot (1816-1893), antreprenorul francez preocupat sa doteze Bucurestiul cu ecvestra eroului national era industriasul de furnituri militare al Armatei franceze, antreprenor de serbari publice ale Imperiului. Trata monumentele nu doar ca un pasionat de sculptura, ci si ca om de afaceri, introducandu-le in toate proiectele sale, pentru ca putea obtine reduceri importante de pret pentru turnari, in calitatea lui de membru actionar la Turnatoria Val d'Osne. In perioada in care devine partener al Primariei Bucuresti exercita functia de primar in regiunea pariziana la Saint-Ouen (1858-1870) langa Paris, unde initiase lucrari de modernizare si de infrumusetare a localitatii, operatiuni in parte similare cu cele contractate pentru Bucuresti.

Alexis Godillot, prieten apropiat al sculptorului Albert-Ernest Carrier-Belleuse, a fost autorul alegerii acestui artist. Procesele-verbale ale Serviciului Tehnic din Primarie (1866 -1874) nu pomenesc numele lui Carrier-Belleuse, amintind in schimb despre „statua lui Godillot". Cate 1872, cand a lost lansata comanda care Albert Carrier-Belleuse, personalitati din guvernul Principatelor au avut intalniri cu artistul, intermediate de Godillot. Dintre cei care au fost neindoielnic pe firul comenzii (aproape toti implicati in anii 1860-1870 in conducerea Ministerului Lucrarilor Publice), sunt: doctorul Nicolae Kretzulescu, arhitectul Dimitrie Berindei, Dimitrie A. Sturdza, Alexandru Odobescu, Alexandru Em. Florescu. Ulterior in destinul statuii se impune Eugeniu Carada, insarcinat cu reglarea „afacerii Godillot", mai precis cu modificarea unor aspecte financiare ale contractului initial si despre care se stie ca a acompaniat statuia la Bucuresti. In ianuarie 1873, la solicitarea Ministerului Lucrarilor Publice, Comitetul Societatii Amicilor Bellelor Arte (Th. Aman, Gh. Grigore Cantacuzino, N. Grigorescu, Al. Odobescu , C. Stancescu, Gh. Tattarescu s.a.) a analizat, examinand o fotografie a machetei, trimisa de artist, atat plastica ecvestrei, portretul, cat si problema unui amplasament potrivit. Tot acum, la solicitarea aceluiasi minister, Alexandru Odobescu, cunoscator al manuscrisului lasat de Balcescu, “Istorio Romanilor sub Michaiu Voda Viteazul” redacteaza inscriptiile destinate statuii, publicate apoi in „Trompeta Carpatilor”. Acestea urmau a fi expediate in Franta si a fi gravate pe soclu, constituind o componenta esentiala in decoratia acestei parti a monumentului.

Carrier-Belleuse era un sculptor cunoscut, in calitate de autor al celor mai semnificative sculpturi in bronz, ce impodobeau Opera Garnier din Paris, in gust neo-rococo. Expusese in 1868, la Salon, statuia “Maresalul Massena”, care urma sa fie amplasata la Nisa. Tot catre 1870, primea inca doua comenzi de ecvestre, una pentru Chile (“Bernardo O'Higgins”), alta pentru Argentina (monumentul “Generalului Manuel Belgrano”). Numele lui Carrier-Belleuse era pentru comanditarul oficial din Romania, garantia calitatii artistice si a notorietatii, certitudinea unei alegeri de necontestat. A apela la un artist consacrat pe plan mondial a fost criteriul pe care si I-au propus in mod evident autoritatile romane, vizand intrarea noastra in concertul european.

Documentatia, reper obligatotiu al comenzii istorice, a constituit o preocupare a autoritatilor comanditare. Comitetul Societatii Amicilor Bellelor Arte este insarcinat de Ministerul Lucrarilor Publice sa procure sculptorului informatia istorica si marturille iconografice necesare realizarii personajului. Se face apel cu precadere la Odobescu si la Theodor Aman. In acest scop, istoricul erudit, estetul Odobescu alege pentru Carrier-Belleuse, fragmente din cronica Iui Walther (martor al bataliei), baza de documentare pentru Balcescu, cu scene de lupta avandu-l in centru pe protagonist si in care forta plastica a iniaginii era capabila sa inspire pe sculptorul de ecvestra. Odobescu va fi recomandat poza expresiva a personajului preluata apoi de artistul francez, imaginea lui Mihai chemand la lupta: „Marinimosul Mihaiu invocand adjutorul Mantuitorului appuca in mana ua hasta militara, se arunca singur in sirul inamic, lovesce in piept unul din capitanii turci, taie in bucati pre altul si dupit o lupta de erou se intoarce la ai sei neatins." Daca Odobescu a furnizat izvorul istoric, fragmentul de cronica redactat de un martor ocular, sugerand in acest fel, atitudinea personajului din viitorea statuie, Theodor Aman a oferit lui Carrier-Belleuse portretul realizat in varianta litografiata de Lapaty, dupa gravura de Aegidius Sadeler datata 1601. Tot Aman a alcatuit documentatia (probabil si desene executate special) pentru costumul de epoca, o infor-matie de care sculptorul nu se putea lipsi, caci se dorea, in mod evident, o reconstituire. Analizand portretul, asa cum aparea el in fotografia machetei, Comitetul Societatii Amicilor Bellelor Arte considera ca artistul nu a respectat sursele de documentare trimise de Theodor Aman, si ca fizionomia propusa nu se aseamana nici in trasaturi, nici in caracter cu personajul istoric. Este de datoria lui, a Comitetului (de fapt Odobescu si Aman), de „a-i pune in vedere" ca cel mai „nemerit portret al eroului este acela gravat de Aegidius Sadder...", exprimand „caracterul moral" al voievodului.

Pentru postura finala a ecvestrei, pentru vestimentatia personajului, Carrier-Belleuse a putut folosi si o alta imagine ce-i va fi fost la indemana, litografia lui Karl Danielis dupa tabloul monumental al lui Lapaty, reprezentand-ul pe erou calare, intr-o viziune inspirata din Gericault (“Officier de chasseurs a cheval, chargeant”, Luvru). Litografia fusese reprodusa in revista „Illustration", la 1 ianuarie 1853, cu titlul “Portrait equestre de Michel Ie Grand, prince de Roumanie”.

Cu un an inainte de inaugurarea sculpturii, se iau in discutie mai multe amplasamente analizate in detaliu intr-un memoriu adresat primarului, redactat de un arhitect: Rondul de la Sosea, Piata Teatrului National, Dealul Mihai Voda si Piata Tribunelor in fata Gradinii Cismigiu. Optiunea arhitectului, intarita cu argumente de urbanism, este Piata Teatrului National, considerata un spatiu suficient de bine configurt pentru a sustine prezenta unei statui. Amplasamentul definitiv, pe Bulevardul Academiei, loc considerat drept inima Capitalei, va fi decis de rege impreuna cu Consiliul de Ministri: “...dupa dispozitiile ulterioare ale Consiliului de Minsitri s-a hotarat ca zisa statua sa se aseze in mijlocul gradinii celei noui ce se va face in fata Academiei.”

Monumentul Alexandru N. Lahovari

Comandat in 1899, monumentul Alexandru Lahovari a fost adus in tara in jurul datei de 1 mai 1901 si inaugurat la 17 iunie acelasi an. Era in Romania una dintre primele statui de tipul “grands hommes”, reprezentand o personalitate politica contemporana.

Elev al Liceului Louis Le Grand, doctor in Drept la Sorbona (1865), stralucit orator, Alexandru N. Lahovari (Bucuresti, 1841 – Paris, 1897) ocupase in mai multe randuri functia de ministru in guverne conservatoare. Personaj remarcabil al elitei politice romanesti, era un reprezentant al boierimii muntene educate si scolite in Parisul perioadei “Second Empire”.

Prin argumentatie si forta metaforei, oratoria lui Alexandru Lahovari a insemnat afinarea discursului politic parlamentar de la noi, rostirile sale ramanand, in istoria literaturii romane, alaturi de cele ale lui Carp si Maiorescu. Lahovari se numera, de altfel, intre cei cativa traducatori ai lui Victor Hugo in limba romana, semnand in 1885 eleganta versiune a poemului “Tristesse d’Olympio”

Orientarea romanilor in secolul al XIX-lea catre modelele straine/francez s-a facut, in cazurile oficiale si de capete de serie, printr-o alegere exemplara, prin apelul la ceea ce era considerat reperul de cea mai inalta calitate si la zi. Este poate semnificativ sa apropiem solicitarea catre un artist de notorietatea lui Mercie, de conceptia altor comenzi facute in Franta, in anii 1870, ale Primariei Bucurestiului, pentru dotarea cu mobilier urban. Formularea “ca la Paris”, “asa cum este la Paris”, din procesele-verbale ale comisiilor Primariei, exprima ideea adoptarii modelului vremii, pe fundalul unei vointe decise de intrarea in “Europa civilizata”.

Antonin Mercie (1845-1916) era un artist oficial, premiat la expozitiile internationale din 1878 si 1889. Membru al Institutului Frantei din 1891, profesor la Ecole des Beaux-Arts din 1900, este Presedintele Societatii Artistilor Francezi (1913). Comanda catre Mercie putea fi legata si de prestigiul, important in ochii romanilor, de a fi sculptorul monumentului funerar al lui Jules Michelet (1879). Chiar conservatorii se puteau orienta spre acest artist, caci Gheorghe Gr. Cantacuzino-Nababul, seful Partidului Conservator, frecventase indeaproape familia Michelet, careia ii era indatorat pentru o prima formatiune intelectuala.

In relatia cu artistul a fost implicat si Eugeniu Carada, familiarizat in buna masura cu lumea sculptorilor francezi si a atelierelor de turnare in bronz, de care il legau comanda medaliei oferite de studentii romani lui Adolphe Thiers, istoria ecvestrei “Mihai Viteazul”, ca si a statuii “Libertatii” de la Ploiesti (1881). Carada era un apropiat al familiei Jules Michelet, impartasind ideile republicane ale istoricului francez. Pe de alta parte, se inrudea prin mama cu Alexandru Lahovari, pentru care, dincolo de divergentele de opinii politice, nutrea o admiratie deosebita. O fotgrafie din casa lui Carada – reprezentand macheta in ipsos a personajului principal din monumentul “Lahovari” – dovedeste implicarea acestuia in comanda catre Mercie.

Chiar daca statuia lui Alexandru Lahovari a fost o comanda a Partidului Conservator, este sigur ca familia celui omagiat l-a contactat pe Mercie. Este posibil ca bustul lui Lahovari, aflat la 1924 in piata Primariei din Ramnicu-Valcea, sa-i fi fost solicitat lui Mercie chiar de familie, care de altfel va mai apela la sculptor, in 1911, pentru mormantul lui Constantin Lahovary, frate cu Alexandru.

Turnata in Franta in Atelierul Caitain-Geny, in luna ianuarie 1900, statuia Lahovari va fi amplasata in Bucuresti, la intersectia Caii Dorobantilor cu Strada Dionisie Lupu. Punctul urbanistic fusese ales de sculptorul Mercie, care respinsese Piata Romana (pe atunci intersectia Bulevardului Coltei cu Strada Romana), socotind-o “prea mare” in raport cu dimensiunile monumentului sau.

Lahovari este reprezentat ca orator, in picioare, in contrapost, cu mana dreapta intinsa, de fapt o impostatie de statuie romana, vesmantul fiind redingota. La baza monumentului, in dreapta se afla alegoria masculina a Dunarii, dupa tipologia clasica a nudului reprezentand un fluviu, reamintind trecatorilor un vestit discurs al lui Lahovari: “Aceasta Dunare este a noastra, a dus la Mare mai mult sange romanesc decat apa...”. In stanga, o alegorie a Romaniei agricole, figura feminina in picioare, in costum ntional, il omagiaza pe distinsul demnitar.

Monumentul Gheorghe C. Cantacuzino

Gheorghe C. Cantacuzino-Rafoveanu (1845-1898), fruntas liberal si director al ziarului “Vointa Nationala”, fost ministru de Finante, murea la 9 decembrie 1898, dar un monument omagial nu i se putea ridica decat dupa aparitia statuii “Bratianu” (monument amplasat in “Piata I.C. Bratianu” din Bucuresti, distrus in 1948 si topit la Uzinele “Republica”, foste Malaxa) si, evident, se cuvenea sa fie mai putin impozant.

Este verosimil sa presupunem ca Dubois a primit aceasta comanda impreuna cu cea pentru “Gheorghe Pallade” (1904, Barlad), la Bucuresti, in mai-iunie 1903, imediat dupa confirmarea oficala a reusitei privind monumentul “Bratianu”. Faptul ca cele doua comenzi – “Pallade” si “Cantacuzino” – s-au desfasurat in paralel este dovedit de inaugurarile foarte apropiate una de alta, artsitul fiind prezent in ambele cazuri.

Este posibil ca fondurile pentru bustul “Cantacuzino” sa fi fost initial cuprinse, incepand de prin 1899/1900, in sumele statuii “Bratianu”.

Figura feminina in bronz reprezinta “Presa”, alegorie ce surprinde prin investirea unei tipologii formale traditionale, cu semnificatiile unei institutii moderne. Personajul tine in mana dreapta un condei (disparut in prezent), iar cu stanga prezinta cartea deschisa a istoriei recente a Romaniei, pe file fiind inscrise nume de pasoptisti deveniti membri ai Partidului Liberal. Li se adauga numele G.C. Cantacuzino. Alegoria nu mai semnifica direct o virtute a personajului, ci trimite la infaptuirile liberalului patriot: fondarea si orientarea ziarului “Vointa Nationala”.

Instalat in fosta Piata a Icoanei devenita cu acel prilej Piata Gheorghe Cantacuzino, monumetul va fi deplasat la intrarea in Gradina Publica, in 1930. Paradoxul supravietuirii in perioada comunista, a acestui bust omagiind un fruntas liberal, isi gasete desigur explicatia, in numele pasoptistilor, inscrise pe monument.

Grigorescu, nu Trigvanson

Fotografia lui Nicolae Grigorescu, asa cum apare pe siteul Fonds William Ritter

Am dat de curand pe internet de fotografia unui batran asezat pe un solid scaun de lemn, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind pictorul Nicolae Grigorescu.Spre surprinderea mea, titlul fotografiei era "[Trigvanson] [suedois]". Cum au ajuns elvetienii la aceasta concluzie este destul de simplu: efectiv au transcris, in necunostinta de cauza, atat fata de pictor, dar si mai grav, fata de omul caruia i-a fost dedicat siteul, semnatura pictorului Nicolae Grigorescu, asa cum apare ea pe fotografia in cauza. Mai exact, litera "G" au interpretat-o ca pe litera "T", "o" ca pe "v" si asa mai departe, deslusind intr-un final cuvantul "Trigvanson", cat despre "suedois"(n.a. "suedez"), ramane un total mister. Nu stiau cine este persoana din fotografie, dar cu siguranta au dedus ca este suedez...

Siteul ii este dedicat lui William Ritter, critic, jurnalist si scriitor elvetian nascut la Neuchatel in 1867 si mort 88 de ani mai tarziu (1955) la Melide. Dupa ce a studiat la Dole, in 1885 se inscrie la Facultatea de Litere a Academiei din Neuchatel. In 1965, Biblioteca din La Chaux-de-Fonds cumpara mai multe articole, fotografii si desene apartinand lui Ritter, facute publice abia in 2005.

Mare admirator si prieten al pictorului Nicolae Grigorescu, Ritter urma, ca in vara anului 1901, sa intreprinda cu acesta o calatorie la Agapia, apoi la Bistrita si Siret, pe un traseu fixat de artist. Intalnirea avea sa aiba loc la Falticeni, insa, probabil datorita imbolnavirii pictorului, proiectul nu se va mai realiza.

Despre tablourile realizate de Grigorescu in perioada Razboiului de Independenta (1877-1878), Ritter afirma: "Privindu-l, ramai uimit de nespusa simplitate a compozitiei, dar mai ales de pasiunea ce respira din toata aceasta panza; e razboiul vazut cu ochii soldatilor, nu cu al sefilor. Trebuie sa stii, insa, ca impresia asta asa de puternica ce ti-o da tabloul e datorita pasiunii de care-a fost stapanit pictorul in momentul executiei: niciodată un pictor de razboi n-a fost asa de adanc rascolit in sufletul lui. Nici Meissonier, nici Detaille, nici de Neuville n-au presimtit ca batalia, vazuta printr-un singur episod, ar putea da o astfel de sinteza. Nici lui Menzel, nici lui Werner nu le-a dat in gand sa-si sacrifice demnitatea de diplomati si de inalti slujbasi ai statului, ca sa inteleaga racnetul salbatec al soldatului in vartejul luptei. Aci cu adevarat vezi furia in arta, si e zugravita de cineva care, pe cand lucra, isi platea foarte scump clipele acelea. Dar ceea ce e mai de mirat e ca aceasta uriasa panza, in care personajele sunt infătisate in marime naturala, iti face impresia ca a fost pictata, cu iuteala fulgerului, pe campul de razboi. Nimeni nu-si inchipuie ca exista in Bucuresti o astfel de operă. Ii indemn pe toti care trec prin capitala Romaniei sa nu paraseasca orasul fara a se duce la primarie, pentru a-si umplea sufletul de maiestria si de puterea de vraja a acestei uimitoare picturi", ca mai apoi, acelasi Ritter sa afirme, conform spuselor lui Vlahuta: "In sfarsit, liber fiind de a-mi striga tare, si oriunde vreau, admiratia mea, nu voi inceta de a o face. Dumneata pictezi, eu am dreptul de a spune ca ceea ce faci e frumos."

Colectia de fotografii a lui William Ritter este destul de impresionanta, cu atat mai mult cu cat cuprinde o fotografie mai putin, daca nu, chiar deloc cunoscuta a lui Alexandru Macedonski (realizata in 1878) si a lui Alexandru Bogdan-Pitesti alaturi de Joseph Peladan. Tot in aceasta colectie il putem vedea, in mai multe randuri chiar pe Ritter, in costum popular romanesc.

Asadar, batranul din fotografie nu este "Trigvanson" si cu atat mai putin nu este suedez, iar gafa o consider monumentala, data fiind relatia de prietenie dintre Grigorescu si Ritter.