vineri, 23 aprilie 2010

Grigorescu, nu Trigvanson

Fotografia lui Nicolae Grigorescu, asa cum apare pe siteul Fonds William Ritter


Am dat de curand pe internet de fotografia unui batran asezat pe un solid scaun de lemn, pe care l-am recunoscut imediat ca fiind pictorul Nicolae Grigorescu.Spre surprinderea mea, titlul fotografiei era "[Trigvanson] [suedois]". Cum au ajuns elvetienii la aceasta concluzie este destul de simplu: efectiv au transcris, in necunostinta de cauza, atat fata de pictor, dar si mai grav, fata de omul caruia i-a fost dedicat siteul, semnatura pictorului Nicolae Grigorescu, asa cum apare ea pe fotografia in cauza. Mai exact, litera "G" au interpretat-o ca pe litera "T", "o" ca pe "v" si asa mai departe, deslusind intr-un final cuvantul "Trigvanson", cat despre "suedois"(n.a. "suedez"), ramane un total mister. Nu stiau cine este persoana din fotografie, dar cu siguranta au dedus ca este suedez...

Siteul ii este dedicat lui William Ritter, critic, jurnalist si scriitor elvetian nascut la Neuchatel in 1867 si mort 88 de ani mai tarziu (1955) la Melide. Dupa ce a studiat la Dole, in 1885 se inscrie la Facultatea de Litere a Academiei din Neuchatel. In 1965, Biblioteca din La Chaux-de-Fonds cumpara mai multe articole, fotografii si desene apartinand lui Ritter, facute publice abia in 2005.

Mare admirator si prieten al pictorului Nicolae Grigorescu, Ritter urma, ca in vara anului 1901, sa intreprinda cu acesta o calatorie la Agapia, apoi la Bistrita si Siret, pe un traseu fixat de artist. Intalnirea avea sa aiba loc la Falticeni, insa, probabil datorita imbolnavirii pictorului, proiectul nu se va mai realiza.

Despre tablourile realizate de Grigorescu in perioada Razboiului de Independenta (1877-1878), Ritter afirma: "Privindu-l, ramai uimit de nespusa simplitate a compozitiei, dar mai ales de pasiunea ce respira din toata aceasta panza; e razboiul vazut cu ochii soldatilor, nu cu al sefilor. Trebuie sa stii, insa, ca impresia asta asa de puternica ce ti-o da tabloul e datorita pasiunii de care-a fost stapanit pictorul in momentul executiei: niciodată un pictor de razboi n-a fost asa de adanc rascolit in sufletul lui. Nici Meissonier, nici Detaille, nici de Neuville n-au presimtit ca batalia, vazuta printr-un singur episod, ar putea da o astfel de sinteza. Nici lui Menzel, nici lui Werner nu le-a dat in gand sa-si sacrifice demnitatea de diplomati si de inalti slujbasi ai statului, ca sa inteleaga racnetul salbatec al soldatului in vartejul luptei. Aci cu adevarat vezi furia in arta, si e zugravita de cineva care, pe cand lucra, isi platea foarte scump clipele acelea. Dar ceea ce e mai de mirat e ca aceasta uriasa panza, in care personajele sunt infătisate in marime naturala, iti face impresia ca a fost pictata, cu iuteala fulgerului, pe campul de razboi. Nimeni nu-si inchipuie ca exista in Bucuresti o astfel de operă. Ii indemn pe toti care trec prin capitala Romaniei sa nu paraseasca orasul fara a se duce la primarie, pentru a-si umplea sufletul de maiestria si de puterea de vraja a acestei uimitoare picturi", ca mai apoi, acelasi Ritter sa afirme, conform spuselor lui Vlahuta: "In sfarsit, liber fiind de a-mi striga tare, si oriunde vreau, admiratia mea, nu voi inceta de a o face. Dumneata pictezi, eu am dreptul de a spune ca ceea ce faci e frumos."

Colectia de fotografii a lui William Ritter este destul de impresionanta, cu atat mai mult cu cat cuprinde o fotografie mai putin, daca nu, chiar deloc cunoscuta a lui Alexandru Macedonski (realizata in 1878) si a lui Alexandru Bogdan-Pitesti alaturi de Joseph Peladan. Tot in aceasta colectie il putem vedea, in mai multe randuri chiar pe Ritter, in costum popular romanesc.



Asadar, batranul din fotografie nu este "Trigvanson" si cu atat mai putin nu este suedez, iar gafa o consider monumentala, data fiind relatia de prietenie dintre Grigorescu si Ritter.

duminică, 18 aprilie 2010

Denys Puech in Cimitirul Bellu

"...il y a de si belles choses a dire dans cette grande melancolie de la mort" (Denys Puech)

Zoe Dimitrie Aman (1859 - 1947) i se adresa catre 1914-1918, lui Denys Puech, pentru mormantul fiului ei, George Grigore, ultimul purtator al numelui de familie Aman.
Descendenta a familiei Butculescu, boieri olteni de orientare liberala, Zoe Butculescu era sora lui Dimitrie (1845-1916), cunoscut economist, primul organizator al structurilor de
asociatii industriale si de expozitii in domeniu, arheolog si primul presedinte al Societatii Filatelice Romane.
Zoe isi petrecuse adolescenta intr-o casa de pe strada Clementei, unde propietatile Butculestilor se insiruiau invecinandu-se si cu locuinta viitor muzeu al lui Theodor Aman, ruda lor prin alianta de mai multe ori. Tatal lui Zoe si al lui Dimitrie, paharnicul Constantin Butculescu, ii comandase in 1877 lui Theodor Aman portretul sau, pe care il va instala printre mobile frantuzesti comandate la Paris in anii 1860, tablouri de Grigorescu, gravuri, vestigii arheologice.
Casatorita la 1883 cu Dimitrie Aman, nepotul de frate al pictorului, nu este de mirare faptul ca Zoe reia filonul traditiei familiale a comenzii artsitice. Stabilita la Paris inainte de 1898, probabil pentru a-si asista fiul in vremea studiilor, dupa decesul acestuia petrecut in 1914, ii comanda sculptorului Puech o statuie funerara, in memoria celui disparut. Alege astfel un artist oficial reprezentant al academismului care, la putin timp de la executarea comenzii, va fi numit director la Roma, la Villa Medicis. Orientarea catre Puech a fost, poate, o sugestie venita dinspre boierii romani de la Paris, care o cunosteau pe Anina Gagarin-Sturdza (1866-1918), sotia sculptorului, ea insasi pictorita. Puech imaginase in 1911, pentru Cimitirul din Cannes, mormantul mamei Aninei, alegoria "Souvenir" (personaj feminin asezat acoperit de un val) pentru care ii pozase chiar sotia sa. Varianta "Souvenir", statuia in marmura "La Douleur", solicitata de Zoe Aman, va fi terminata in 1918 si expusa in anul urmator la Salon.
Zoe Aman aduce osemintele fiului sau la Bucuresti, probabil catre 1922, caci un anunt din "Universul" (iulie 1922), dat de ea, este publicat ca invitatie la inmormantarea lui "George D. Aman decedat la Glasgow la 26 iulie 1914".
O ironie a destinului a facut ca statuia sa fie despartita de memoria celui pentru care a fost creeata. Prin succesiuni de vanzari si mosteniri, piatra cu inscriptia consemnata de Gheorghe Bezviconi si care pomenea numele lui Gheorghe Aman si contributia mamei sale Zoe, a disparut. La ora actuala, statuia strajuieste mormintele Camenita/Stanescu.

(Sursa: Ioana Beldiman - "Sculptura franceza in Romania", Ed. Simetria, 2005)







 
toateBlogurile.ro