Monumentul Alexandru N. Lahovari

Comandat in 1899, monumentul Alexandru Lahovari a fost adus in tara in jurul datei de 1 mai 1901 si inaugurat la 17 iunie acelasi an. Era in Romania una dintre primele statui de tipul “grands hommes”, reprezentand o personalitate politica contemporana.

Elev al Liceului Louis Le Grand, doctor in Drept la Sorbona (1865), stralucit orator, Alexandru N. Lahovari (Bucuresti, 1841 – Paris, 1897) ocupase in mai multe randuri functia de ministru in guverne conservatoare. Personaj remarcabil al elitei politice romanesti, era un reprezentant al boierimii muntene educate si scolite in Parisul perioadei “Second Empire”.

Prin argumentatie si forta metaforei, oratoria lui Alexandru Lahovari a insemnat afinarea discursului politic parlamentar de la noi, rostirile sale ramanand, in istoria literaturii romane, alaturi de cele ale lui Carp si Maiorescu. Lahovari se numera, de altfel, intre cei cativa traducatori ai lui Victor Hugo in limba romana, semnand in 1885 eleganta versiune a poemului “Tristesse d’Olympio”

Orientarea romanilor in secolul al XIX-lea catre modelele straine/francez s-a facut, in cazurile oficiale si de capete de serie, printr-o alegere exemplara, prin apelul la ceea ce era considerat reperul de cea mai inalta calitate si la zi. Este poate semnificativ sa apropiem solicitarea catre un artist de notorietatea lui Mercie, de conceptia altor comenzi facute in Franta, in anii 1870, ale Primariei Bucurestiului, pentru dotarea cu mobilier urban. Formularea “ca la Paris”, “asa cum este la Paris”, din procesele-verbale ale comisiilor Primariei, exprima ideea adoptarii modelului vremii, pe fundalul unei vointe decise de intrarea in “Europa civilizata”.

Antonin Mercie (1845-1916) era un artist oficial, premiat la expozitiile internationale din 1878 si 1889. Membru al Institutului Frantei din 1891, profesor la Ecole des Beaux-Arts din 1900, este Presedintele Societatii Artistilor Francezi (1913). Comanda catre Mercie putea fi legata si de prestigiul, important in ochii romanilor, de a fi sculptorul monumentului funerar al lui Jules Michelet (1879). Chiar conservatorii se puteau orienta spre acest artist, caci Gheorghe Gr. Cantacuzino-Nababul, seful Partidului Conservator, frecventase indeaproape familia Michelet, careia ii era indatorat pentru o prima formatiune intelectuala.

In relatia cu artistul a fost implicat si Eugeniu Carada, familiarizat in buna masura cu lumea sculptorilor francezi si a atelierelor de turnare in bronz, de care il legau comanda medaliei oferite de studentii romani lui Adolphe Thiers, istoria ecvestrei “Mihai Viteazul”, ca si a statuii “Libertatii” de la Ploiesti (1881). Carada era un apropiat al familiei Jules Michelet, impartasind ideile republicane ale istoricului francez. Pe de alta parte, se inrudea prin mama cu Alexandru Lahovari, pentru care, dincolo de divergentele de opinii politice, nutrea o admiratie deosebita. O fotgrafie din casa lui Carada – reprezentand macheta in ipsos a personajului principal din monumentul “Lahovari” – dovedeste implicarea acestuia in comanda catre Mercie.

Chiar daca statuia lui Alexandru Lahovari a fost o comanda a Partidului Conservator, este sigur ca familia celui omagiat l-a contactat pe Mercie. Este posibil ca bustul lui Lahovari, aflat la 1924 in piata Primariei din Ramnicu-Valcea, sa-i fi fost solicitat lui Mercie chiar de familie, care de altfel va mai apela la sculptor, in 1911, pentru mormantul lui Constantin Lahovary, frate cu Alexandru.

Turnata in Franta in Atelierul Caitain-Geny, in luna ianuarie 1900, statuia Lahovari va fi amplasata in Bucuresti, la intersectia Caii Dorobantilor cu Strada Dionisie Lupu. Punctul urbanistic fusese ales de sculptorul Mercie, care respinsese Piata Romana (pe atunci intersectia Bulevardului Coltei cu Strada Romana), socotind-o “prea mare” in raport cu dimensiunile monumentului sau.

Lahovari este reprezentat ca orator, in picioare, in contrapost, cu mana dreapta intinsa, de fapt o impostatie de statuie romana, vesmantul fiind redingota. La baza monumentului, in dreapta se afla alegoria masculina a Dunarii, dupa tipologia clasica a nudului reprezentand un fluviu, reamintind trecatorilor un vestit discurs al lui Lahovari: “Aceasta Dunare este a noastra, a dus la Mare mai mult sange romanesc decat apa...”. In stanga, o alegorie a Romaniei agricole, figura feminina in picioare, in costum ntional, il omagiaza pe distinsul demnitar.

Monumentul Gheorghe C. Cantacuzino

Gheorghe C. Cantacuzino-Rafoveanu (1845-1898), fruntas liberal si director al ziarului “Vointa Nationala”, fost ministru de Finante, murea la 9 decembrie 1898, dar un monument omagial nu i se putea ridica decat dupa aparitia statuii “Bratianu” (monument amplasat in “Piata I.C. Bratianu” din Bucuresti, distrus in 1948 si topit la Uzinele “Republica”, foste Malaxa) si, evident, se cuvenea sa fie mai putin impozant.

Este verosimil sa presupunem ca Dubois a primit aceasta comanda impreuna cu cea pentru “Gheorghe Pallade” (1904, Barlad), la Bucuresti, in mai-iunie 1903, imediat dupa confirmarea oficala a reusitei privind monumentul “Bratianu”. Faptul ca cele doua comenzi – “Pallade” si “Cantacuzino” – s-au desfasurat in paralel este dovedit de inaugurarile foarte apropiate una de alta, artsitul fiind prezent in ambele cazuri.

Este posibil ca fondurile pentru bustul “Cantacuzino” sa fi fost initial cuprinse, incepand de prin 1899/1900, in sumele statuii “Bratianu”.

Figura feminina in bronz reprezinta “Presa”, alegorie ce surprinde prin investirea unei tipologii formale traditionale, cu semnificatiile unei institutii moderne. Personajul tine in mana dreapta un condei (disparut in prezent), iar cu stanga prezinta cartea deschisa a istoriei recente a Romaniei, pe file fiind inscrise nume de pasoptisti deveniti membri ai Partidului Liberal. Li se adauga numele G.C. Cantacuzino. Alegoria nu mai semnifica direct o virtute a personajului, ci trimite la infaptuirile liberalului patriot: fondarea si orientarea ziarului “Vointa Nationala”.

Instalat in fosta Piata a Icoanei devenita cu acel prilej Piata Gheorghe Cantacuzino, monumetul va fi deplasat la intrarea in Gradina Publica, in 1930. Paradoxul supravietuirii in perioada comunista, a acestui bust omagiind un fruntas liberal, isi gasete desigur explicatia, in numele pasoptistilor, inscrise pe monument.